Stop fracking Romania - (un fel de) mesaj către guvernanţi

Nu credeam să ajung a gândi vreodată lucruri ca acestea. Cu atât mai puţin credeam că o să le şi scriu, şi public (ce-i drept, pe un blog, iată, personal, deci eminamente, asumat subiectiv).

I-am dispreţuit dintotdeauna pe acei 'români verzi' care vorbeau despre naţiunea noastră ca despre o stea între stele, un gardian al Europei, un popor cinstit şi ferm, pâinea lui Dumnezeu, împotriva căruia există nu doar o invidie (firească, după toate calităţile pe care le-am pomenit), ci chiar o conspiraţie universală.

Occupy tot!

Recunosc din start că titlul acesta, atât de spectaculos, nu-mi aparţine. El i se datorează lui Mihnea Blidariu, solist al Lunii amare şi unul dintre protagoniştii ocupării, în numele Campaniei Salvaţi Roşia Montană, a hotelului Continental din Cluj. Întrebându-ne, ieri, unii pe alţii ce am face dacă ne-am trezi cu proiectul de modificare a Legii minelor - poate cea mai „cu dedicaţie”, anticonstituţională şi antidemocratică tentativă de legiferare din România post-’89 - în Parlament şi gata de aprobare, soluţia lui Mihnea a fost: la ceva atât de grav, tot cu un occupy trebuie răspuns. Occupy... ce? am întrebat eu atunci, la care răspunsul totodată plin de umor şi de îngrijorare-nedumerire a sunat aşa: nu ştiu, occupy... tot.

Adevărat, a fost o glumă, însă vă propun să zăbovim o clipă asupra sensului ei. De câtăva vreme, purtăm discuţii - până acum mai degrabă colocviale, decât sistematice - cu câţiva foşti excelenţi  studenţi de-ai mei, actualmente prieteni de la care am, adesea, enorm de învăţat, tocmai despre sensul mişcărilor de tip occupy, aparent atât de lipsite de sens (în sensul unor revendicări nete care, să reprezinte miza precisă a acţiunii şi odată cu satisfacerea cărora aceasta să poată înceta). Foarte ‚ardeleni’ (a se citi: aproape nemţi) în gândire, sau ca să nu-i etichetez atât de reducţionist, foarte obişnuiţi să judece atent şi deştept înainte de a face un lucru sau altul, oamenii despre care vă vorbesc aveau o problemă cu caracterul... magmatic, de solidarizare, cel puţin în aparenţă, un pic gregară al acestor mişcări. Şi, da, sunt de acord că, dacă vrem să demonetizăm Occupy!-urile, putem inventa o expresie de genul „Hipster’s Woodstock on Wall Street without music” şi o putem folosi fără a greşi foarte mult... fiindcă, fiind foarte multe şi amestecate lucruri deodată, un Occupy este şi ceea ce tocmai am spus.

Declinul puterii a patra

Ieri dimineaţă, trezit la cinci-şi-un-pic, scriam, sub presiunea/ povara emoţională a zilei precedente, un text despre (re)instalarea, în România, a statului poliţienesc, text pe care îl încheiam mesianico-patetic, mărturisindu-vă aşteptarea mea, înfricoşată dar şi plină de speranţă, a unei noi revoluţii. Iată că, trezit din nou la fel de „dis-de”, cu o dimineaţă mai târziu, mă văd nevoit să adaug câteva informaţii/ argumente/ gânduri la lucrurile spuse ieri.

Sfârşitul copilăriei / sau (re)începutul statului poliţienesc

M-am trezit la cinci dimineaţa, cu mult înainte să fie necesar, cu gura plină de-un gust acru-amar ca după o beţie, cu stomacul arzător în gât, cu un imens sentiment corporal că trebuie să vărs şi că n-am ce. Fiindcă voma aceasta nu-i digestivă, e morală - şi pentru prima oară în viaţa mea de... lingvist, cele două înţelesuri aparent  divergente ale acestui cuvânt, morala ca etică şi moralul ca stare de spirit, fac sens împreună-şi-din-aceeaşi-rădăcină în mintea mea.

Cei trei purcelAşi (sau despre cele trei capete ale balaurului... politic)

Sunt republican până în măduva oaselor, dar astăzi l-am regretat pe regele Mihai. I-am ascultat discursul aproape cu... reculegere, înseninat că mai aud şi cuvinte/ gânduri demne, coerente, fundamentale, pe lângă mizeriile cu care m-am obişnuit în Parlamentul nostru. Am avut impresia, eu, republicanul, că asist la adevăratul sfârşit al monarhiei - la punctul final al unei desfăşurări istorice care va muri odată cu acest bătrân de 90 de ani. Nu cred câtuşi de puţin în Radu Duda, fost actor-cântăreţ-al-cuplului-ceauşist şi, mai cu seamă, fost candidat la... preşedinţia ţării; nu cred că regalitatea mai poate fi vreodată reprezentată de către un om care a făcut aşa ceva.

Am simţit nevoia, eu, republicanul, să mă înclin ca în faţa unui ‚adversar’ (principial vorbind) căruia îi datorăm, ca om, ca bătrân plin de demnitate, ca reprezentant al unei importante perioade din istoria naţiunii, tot respectul nostru. Şi, mai cu seamă, m-am lăsat cuprins de o tristeţe adâncă gândindu-mă la ‚celelalte’ trei personaje ‚principale’ ale politicii-româneşti-înalte-a-zilei-de-azi.

Neo-colonialismul - sau despre lipsa de moralitate... politică

Prieteni,

fiindcă tot am fost sfătuit de o foarte dragă fostă colegă şi întotdeauna soră-de-suflet (miss u sooo much, Lolek!) să nu mă mai amestec pe mine însumi, ori pe Dina, ori restul familiei (căţelul, purcelul) în argumentaţii care ar trebui să fie cât mai ‚obiective’,

şi fiindcă încăpăţânarea mea natural-catârească mă face să rezist la orice sfat bun,

zic:

mă ştiţi, sper, că nu sunt ceea ce se cheamă un ‚român verde’, că n-am vibrat niciodată la tezele conspiraţioniste cu unguri, evrei sau te-mai-miri-ce, că m-am distrat întotdeauna de diversele abordări, sau chiar accese de furie politice sub stindardul ‚nu ne vindem ţara’, etc.

Iată de ce, când mă pregătesc să scriu un text despre... nu i-aş spune chiar vânzarea de ţară, fiindcă o văd mai degrabă ca pe o amanetare, vă puteţi imagina că mă trec fiori neplăcuţi. Nu credeam să învăţ a mă-mbolnăvi vreodată de retorica naţionalism-rrromânismului. Dar da, astăzi retorica asta va fi; vă rămâne sarcina de a vă întreba dacă în spatele ei nu stă, totuşi, o abordare, dacă nu mult mai deschisă, măcar mai (post)modernă - o variantă de naţionalism ceva mai europenizat şi contemporan.

Scurt tratat de(spre dez)informare / confesiunile unui monomaniac, 6

Proful, sau prietenul, sau colegul, sau cunoscutul, sau... inamicul nostru C. Vîlcu a luat-o 'pe ulei'. O fi fost el simpatic, sau util, sau interesant, sau enervant-dar-necesar cândva, însă astăzi, când ne 'freacă la cap' aproape zilnic cu Roşia lui Montană, chiar ne scoate din sărite. El şi soţia lui (unul mai 'public', cealaltă mai discret-organizaţional, dar poate mai eficient), două jucării stricate, merg ţinându-se de mână pe drumul îngust al pierzaniei-de-sine... şi nu mai ştiu gândi, vorbi despre nimic altceva decât prăpădita asta de localitate şi prăpăditul ăla de aur.

Am mai spus-o, prieteni, ştiu îngrijorarea celor cărora le-am fost sau le mai suntem dragi - îngrijorare cu atât mai serioasă, cu cât apropierea sufletească era, sau este încă, mai mare. Şi obiect al acestei îngrijorări nu e, vă rog să mă credeţi, doar familia Vîlcu (extinsă la fraţi, surori, nepoţi, nepoate, căţei, pisici etc.), ci sunt taaare mulţi oameni prinşi în acelaşi carusel al revoltei, disperării, speranţei, şi mai ales al temerii de ridicol, de prea-mult, de, iată, prea-desul-şi-prea-adâncul amestec, întotdeauna supărător, în vieţile celorlalţi.

Încerc să ofer aici, pe atât de scurt pe cât sunt în stare, o motivaţie a acestui comportament (o enumerare de circumstanţe atenuante), mărturisindu-mi speranţa că ea, motivaţia, poate funcţiona şi ca o - a nu ştiu câta - smerită cerere-de-scuze către cei pe care i-am, şi încă îi mai deranjăm.

Preşedintele Duracell, sau singurătatea prostului de cursă lungă

[ Confesiunile unui monomaniac, episodul ţ ]

Traian Băsescu nu lasă să treacă o zi fără să ne dezamăgească. Poate că nu e foarte important, numeric vorbind, fiindcă prin "ne" înţeleg, aici, doar o mână de oameni  - de prieteni - care, fie din convingere, fie datorită deciziei (silnice) de a alege răul cel mai mic, l-am votat în ultima lui bătălie, cea cu Geoană. Însă, aşa cum am spus-o deja de prea multe ori, în ultimele mele postări, omul acesta fie s-a schimbat neaşteptat de mult, fie lasă - sub presiunea cine ştie căror evenimente care îi afectează personalitatea, sau cel puţin imaginea - să se vadă o faţă a lui pe care n-am fi bănuit-o atât de întunecată.

Let's do the maths, sau Colţul nespecialistului

Preşedintele Băsescu a reluat, zilele acestea, ideea concentraţiei extrem de mici pe care o va avea cianura în lacul de la RM. A repetat (ce-i drept, însoţindu-l cu hăhăitul propriu) chiar şi bancul pr-ist rmgc-ist despre cafeaua de dimineaţă care conţine, în celebrele ppm, mai mult HCN decât va conţine... soluţia din respectivul lac.

Haideţi să acceptăm că RMGC, ministerul român al mediului şi Băsescu au dreptate.

Şi haideţi să facem un calcul.

De la brotac la postac, sau despre calificarea la locul de muncă.

Mai întâi, despre brotaci: nu ştiu altora cum le sunt, dar mie, fără a-mi trezi interesul de a socializa prea mult cu ei, mi-s simpatici. Sunt mici, între verzuliu şi maroniu, locuiesc între apă şi frunze - în fine, sunt eco. Au ochi bulbucaţi de la natură, şi orăcăie din te miri ce. Sunt gălăgioşi, de la un moment dat iritanţi, dar tămbălăul lor are ceva de film italian cu familii mari adunate la masă, un iz de naturaleţe şi, în cele din urmă, de fericire.

Postacul are, desigur, unele asemănări cu brotacul. În primul rând, orăcăitul tuturor postacilor e monocord, aşa cum se cuvine în lumea batraciană. Aparent, e ceva mai mult decât obişnuitul ooooooac! pe care-l auzim pe lângă bălţi; postacii, aşa cum o sugerează şi numele, sunt (întrucâtva) alfabetizaţi, ei scriu, nu spun. Şi poate că e bine, fiindcă scripta manent, ceea ce ne ajută, spre exemplu, când citim comment-urile câte unui articol, să descoperim că, deşi numele semnatarilor (mai întotdeauna doar prenume, cât mai 'româneşti') sunt diferite, nu doar tematica şi argumentele coincid, ci şi, vai, stilul! care, nu-i aşa, c'est l'homme. E ca şi când am avea de-a face nu cu o armată, sumar antrenată, de postaci, ci cu un singur Mare Postac, Postacul Universal.

Urgenţă? Asediu? Necesitate? - excurs despre starea naţiunii

Societatea civilă e slabă în România - iată un truism. Unde nu e societate civilă, democraţie taaaare greu poa’ să fie - iată un altul. Lucrul care, însă, ni se spune mai puţin (pe la lecţiile, unele bine intenţionate, altele pur propagandistice, de ‚educaţie civică’ pe care le primim de pe la directorii - mai ales politicieni - de conştiinţă) e că atitudinea instituţioinală a unui stat faţă de propria-i (actuală, dar şi potenţială) societate civilă ar trebui să fie socotită unul dintre indicatorii cei mai importanţi ai nivelului de trai. Fiindcă traiul, sper că sunteţi de acord cu asta, nu e doar material.

Viitorul / Confesiunile unui monomaniac, 4

Pe 1 septembrie, Elena Udrea a ‚comis-o’ mai rău decât ne-am fi aşteptat. Aflată, în postura de conducător oficial al acestora, la o reuniune a tinerilor PDL-işti şi intervievată de TVR1 (şi) despre chestiunea Roşiei Montane, ea a avut o declaraţie înmărmuritoare: a spus că, la negocierile care ar trebui să urmeze privitor la împărţirea profitului, Guvernul trebuie să fie atent şi la interesul RMGC. Mai exact, să se asigure că această companie capătă destul , fiindcă nu trebuie să ne alungăm investitorii. Ministrul dezvoltării regionale şi (al) turismului a mai adăugat ideea potrivit căreia în orice negociere există (cel puţin) doi parteneri.

Observaţiile mele:  1. câtă vreme o anume acţiune nu e demarată - iar asta se poate întâmpla doar după ce vom fi convenit asupra (regulilor) ei -, nu suntem încă parteneri, ci, tocmai, adversari în negociere; 2. nu sunt mulţumit de un Stat care înţelege să-mi apere interesul (mie, unuia dintre ‚toţi românii’) în felul pe care tocmai l-am descris. Raportul de 96 vs. 4 la sută existent (ca redevenţă), ca şi cel al acţionariatului (peste 80% la ‚canadieni’, aproape 20 capital românesc - asta ca să respectăm, deocamdată, modul cum îi place/convinte preşedintelui să... citească acest raport de forţe), ne spun cu destulă claritate cât de debalansat e actualul contract.

Altfel spus, declaraţia Elenei Udrea pare a fi o incredibilă prostie, şi atâta tot. Auzind-o prima oară, am căzut şi eu în capcana de a mă amuza şi atâta tot (servilismul de acest tip n-a reuşit niciodată să-mi inspire, cel puţin chiar în momentul ‚desfăşurării’ lui, vreo altă reacţie). Apoi, însă, mi-am amintit că trebuie, vorba aceea, să învăţăm de la istorie - dacă nu din cea veche, pe care o călcăm sub şenilă pentru bulevardul Uranus [vorbitorii de engleză vor recunoaşte că numele e foarte concludent] sau o vom arunca în aer la Roşia, măcar din cea, mai nouă, a marilor personalităţi post-revoluţionare.

Picnic la marginea drumului / Confesiunile unui monomaniac, 3

Cel puţin unii dintre cititorii mei vor recunoaşte fără dificultate titlul de mai sus. E vorba despre o celebră bucată de proză SF scrisă de fraţii Strugaţki, un mini-roman care a stat la baza filmului lui Tarkovski, Stalker (Călăuza). Una din cele mai bune ‚cărţi’ science-fiction pe care le-am citit în viaţa mea. O vizită extraterestră lasă în urma ei câteva zone aberante, foarte periculoase pentru oameni, în consecinţă nelocuite şi păzite de forţe militare. Doar oamenii de ştiinţă şi aventurierii mai pătrund, riscându-şi vieţile colectând artefacte foarte preţioase şi pentru cunoaşterea umană, şi pe piaţa neagră.  Teoria oficială privitoare la Vizită e că o civilizaţie extraterestră a decis să ne influenţeze pozitiv, lăsându-ne unele din invenţiile ei. Dar unul dintre personaje are o ipoteză care dă titlul romanului: Pământul a fost doar locul unui picnic extraterestru, oamenii şi celelalte fiinţe de aici au fost la fel de insignifiante pentru turişti ca insectele din iarbă atunci când noi ieşim să ne relaxăm, iar în urmă au rămas, de fapt, doar deşeurile. 

Confesiunile unui monomaniac, 2 / Ce e cultura?

Dedicaţie:

baciului derevlean şi celui mircean,

sau, spunând lucrurilor mai pe nume, congenerilor Valentin şi Ovidiu,

cu autentic spirit mioritico-depresiv

Hotărât lucru, nu mi-e bine. Deja citesc, pe Facebook, conversaţii parţial îngrijorate, mai mult miştocare, despre Vîlcu, proful de lingvistică, izbit vara asta de dileală. Aştept momentul când, văzându-mă venind spre ei prin oraş, oamenii vor începe să traverseze, de teamă să nu-i întreb dacă au semnat petiţia pentru Roşia Montană.

Hotărât lucru, bine nu mi-i. Nu doar din punctul de vedere mai-sus-menţionat, al ‚imaginii’ (a om normal-la-cap n-am prea arătat eu vreodată); ci, da, o recunosc, mă simt aiurea, înfuriat, poate chiar un pic înrăit pe dinăuntru de luptele (surde) din ultimele săptămâni. Ştiam, fireşte, toate aceste... mizerii despre lume, mai cu seamă despre ţărişoara noastră, dar acum mi le-am amintit pe toate, într-un fel de distilat, deloc subtil, de amărăciune.

A treia oară zic: bine, hotărât, n-are cum îmi fi, în lumea asta economico-politică, mie, care mă declar din nou, şi nu cu orgoliu, ci dimpotrivă, ca şi când aş avea un fel de râie incurabilă (şi un extaz al mâncărimii-scărpinatului) om-de-cultură. Orgolios aş fi atunci când m-aş declara, cu de-la-mine-putere, şi om de spirit; asta, fireşte, e cea mai înaltă calitate la care simt că aş putea aspira; dar nu sunt cel îndreptăţit să mi-o judece.

Cu ‚cultura’, însă, mă simt în continuare obligat să mă ocup, şi, iată, încerc (dar aşa, ca într-o zi lâncedă de vară) un răspuns la întrebarea, veche de când lumea, sau măcar Occidentul, ce-o mai fi şi ea? Şi, fireşte, ceva mai încolo voi relua şi nişte idei/ definiţii mai clasice, ale unora mult mai deştepţi şi grei decât mine, însă deocamdată simt nevoia să repet ceea ce, uneori, le spun studenţilor mei.

Confesiunile unui monomaniac, 1 / The Reason of Lost Causes

0. Mai întâi: cel puţin pentru o vreme, postările mele legate (direct sau, ca aceasta, indirect) de Roşia Montană vor purta titlul pe care îl vedeţi mai sus. E un semn că sunt, atât cât se poate, conştient de efectele neplăcute pe care le poate suscita o persoană ce vorbeşte tot timpul despre acelaşi lucru, oricât de ‚la ordinea zilei’ ar fi acesta.

1. Apoi: ţin să-mi reprecizez opinia - pe care voi încerca s-o motivez azi - potrivit căreia, pe lângă a constitui o stare-concretă-de-fapt(e), problema Roşiei e extrem de simptomatică dintr-o sumedenie de alte perspective - în primul rând, din cred eu, sub raport moral.

Cu Sulina-n coaste (despărţirea de Băsescu)

Două ipoteze, doar în aparenţă contrarii:

1. Traian Băsescu este un tip inteligent, de o inteligenţă nativă, aproape animalică (de prădător), venală, intuitivă, şi mai cu seamă dură, tăioasă, fără păsare faţă de vreun adversar (şi cum cei care gândesc precum el fac din orice opus un duşman, inteligenţă incapabilă să înţeleagă, în izolare, chiar şi cel mai mic argument împotriva propriilor poziţii drept potenţial-corect sau benefic). Chiar dacă îl urăşti pe Băsescu (sentimentul meu, ca să fie clară ‚părtinirea’ acestei intervenţii, din această dimineaţă), e greu să nu îi admiri şerpimea, gestul brusc cu care se întoarce, când te aştepţi (mai ales dacă îl credeai, mare naivitate! prieten) mai puţin, şi muşcă. Cu, de cele mai multe ori, perfectă eficienţă.  Şi da, sunt convins, atunci când face asta, ochii lui devin şi mai metalici ca de obicei - vorba aia, oglindă a sufletului.

Despre mântuire şi neam(uri)

Nu ştiu azi cum mai e, dar pe vremuri exista o expresie... atunci când cheltuiai necontrolat, sau chiar pierdeai nişte bani, şi erai întrebat ce-ai făcut cu ei, puteai răspunde:

- I-am mântuit!

Sunt, vă rog să mă credeţi, într-o fază a vieţii mele mai-ortodox(ist)ă-ca-oricând. Prietenii foarte apropiaţi ştiu de ce.  Dar asta nu mă poate face de acord cu proiectul (şi, se pare, decizia fermă a autorităţilor local-bucureştene şi central-guvernamentale) de a construi Catedrala Mântuirii Neamului pe un teren foarte scump, donat de către stat, şi cu fonduri (inclusiv) publice. Am mai insistat pe Facebook asupra preţului [teren + edificare = 800.000.000 euro - sau, în termenii cu care suntem - încă - obişnuiţi, 2.500 de miliarde de lei vechi]. Dar nu suma este lucrul care mă supără cel mai rău, ci conceptul însuşi.

Cu mai mult calm, despre RMGC

Ce m-o fi apucat? am stat să mă întreb, cu ceva mai mult echilibru şi ceva mai puţină grabă, în ultimele zile. Nu prea sunt, de felul meu, purtător-de-stindarde, luptător-pentru-diverse-cauze, mai cu seamă atunci când cauzele sunt practice, concrete, destul-de-imediate. Îmi stă în fire, da, prietenii şi cunoscuţii mei o ştiu, să pledez, fie ocazional, fie constant (dacă e vorba de lingvistică, filosofie etc.) pentru cutare sau cutare idee ori valoare ‘teoretică’; dar nu să militez... ba nici măcar să-mi dau, hotărât, cu părerea în dezbateri din domenii îndepărtate de ‚calificările’ mele.

Roşia Montană - evoluţii alarmante

Sunt consternat, în sensul cel mai puternic al cuvântului: pe de o parte surprins, şi cu un sentiment puternic de vinovăţie pentru a fi fost prins off-guard; pe de altă parte, dezamăgit şi incapabil de vreo reacţie raţională, cât-de-cât inteligentă, cel puţin deocamdată. Iarăşi, a nu ştiu câta oară, însă de data aceasta într-o ‚chestiune’ foarte importantă pentru mine, sunt dezgustat de România, de lucrurile incredibile, scandaloase care se pot produce în această ţară uitată de Dumnezeu (şi aceasta nu e vreo ‚acuzaţie’ la adresa fiinţei divine, care, câtă şi dacă o fi ea; e, dimpotrivă, aproape o constatare de tipul: asta merităm, asta avem).

Reunită într-o şedinţă cu caracter secret (fără respectarea procedurilor legale necesare, fără ordine de zi etc.), Comisia Naţională de Arhitectură a aprobat, săptămâna trecută, aşa-zisul „raport de cercetare arheologică preventivă” cu titlul Masivul Cârnic, Roşia Montană, România – proiectul minier Roşia Montană. Cu alte cuvinte, principalul obstacol în calea demarării proiectului RMGC, faptul că unul din masivele pe care exploatarea le-ar transforma (literalmente) în steril cu cianură, făcea parte dintr-o listă de monumente istorice de categorie A, a fost înlăturat. Aceasta fiindcă, de îndată după apariţia pomenitei aprobări, Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Alba a emis un certificat privitor la descărcarea de sarcină arheologică a pomenitului sit, iar ministrul Kelemen Hunor a contrasemnat şi, astfel, a oficializat/ legiferat această descărcare.

Privind peste gard (despre noua Constituţie a Ungariei)

Capra vecinului e bolnavă; ce e mai grav, e că vecinul nu-şi dă seama cât de vinovat e el însuşi pentru răul caprei, fiindcă i-a dat să mănânce sticksuri, pufuleţi şi alte junk foods, în loc de iarbă şi buruieni ‚cinstite’. Ba chiar pare – vecinul – să ia actuala aparenţă, oarecum înfoiată (balonată?) a caprei drept semn bun, de creştere organică.

Ungurii sunt mai fraieri decât noi (de când aşteptăm, unii, să spunem asta despre orice alt popor sud-estic!). Era să fiu măgar şi să scriu: mai proşti, dar mă gândesc că fraiereala e temporară şi am speranţa că ungurii se vor trezi – asta, fireşte, după ce vor trage nişte ponoase şi-şi vor da, treptat, seama în ce direcţie au început să se-ndrepte.