Neo-colonialismul - sau despre lipsa de moralitate... politică

Prieteni,

fiindcă tot am fost sfătuit de o foarte dragă fostă colegă şi întotdeauna soră-de-suflet (miss u sooo much, Lolek!) să nu mă mai amestec pe mine însumi, ori pe Dina, ori restul familiei (căţelul, purcelul) în argumentaţii care ar trebui să fie cât mai ‚obiective’,

şi fiindcă încăpăţânarea mea natural-catârească mă face să rezist la orice sfat bun,

zic:

mă ştiţi, sper, că nu sunt ceea ce se cheamă un ‚român verde’, că n-am vibrat niciodată la tezele conspiraţioniste cu unguri, evrei sau te-mai-miri-ce, că m-am distrat întotdeauna de diversele abordări, sau chiar accese de furie politice sub stindardul ‚nu ne vindem ţara’, etc.

Iată de ce, când mă pregătesc să scriu un text despre... nu i-aş spune chiar vânzarea de ţară, fiindcă o văd mai degrabă ca pe o amanetare, vă puteţi imagina că mă trec fiori neplăcuţi. Nu credeam să învăţ a mă-mbolnăvi vreodată de retorica naţionalism-rrromânismului. Dar da, astăzi retorica asta va fi; vă rămâne sarcina de a vă întreba dacă în spatele ei nu stă, totuşi, o abordare, dacă nu mult mai deschisă, măcar mai (post)modernă - o variantă de naţionalism ceva mai europenizat şi contemporan.

Mai-mult-decât-cenzura

Cu ceva vreme în urmă, în mediul lingvistic (post)structuralist, circula un clişeu care suna cam aşa: limba maternă e un fel de închisoare, cea mai perversă şi periculoasă posibilă, fiindcă nu îi vezi zidurile, nu eşti conştient de limitarea pe care ţi-o impune. Atunci când vezi zidurile, uşa şi zăbrelele nu vei avea alt gând decât să scapi; invizibilitatea temniţei, însă, îi acordă acesteia eficienţa perfectă.

Ca om de ştiinţă, nu sunt de acord cu această idee - nu în ce priveşte limba, în orice caz. Dar nu de lingvistică şi/ sau semiotică vreau să vorbesc aici (oricât de multă plăcere mi-ar face). Ci despre o păcăleală la adresa publicului românesc de media, una orchestrată, nu mă voi feri de aceste cuvinte, foarte deştept. Imoral dincolo de orice închipuire, dar admirabil sub raport ‚tehnic’. Eu cred că, atunci când eşti într-o bătălie de un soi sau altul, trebuie să-ţi ştii aprecia adversarul, atunci când tocmai ţi-a ‚livrat’ o lovitură foarte eficientă. Chiar dacă e o lovitură sub centură... caz în care te adresezi, fireşte, şi arbitrului, te bazezi şi pe faptul că publicul a văzut şi înţelege - dar, în primul rând, înţelegi că va trebui să-ţi aperi mai atent zonele vulnerabile.

Naumo-vicii (mic studiu de psihologie populară)

Am văzut şi, cum probabil vi s-a întâmplat deja multora (reclamele RMGC nu doar că s-au înmulţit pe toate posturile TV importante, dar ocupă, invariabil, prima poziţie - cronologic vorbind - a oricărui calup publicitar), voi mai vedea de multe ori advert-ul pentru Proiectul Roşia Montană în care apare Sanda Lungu. Înţeleg că a apărut pe alocuri şi un al doilea clip, cel cu Carol Mignea. Dacă aveţi stomacul gros, le puteţi vedea pe toate urmând acest link.

Sunt, am recunoscut-o în deja-prea-multe rânduri, un visceral - cel puţin în primele momente când mă izbeşte o informaţie, o idee, o senzaţie; deci, inevitabil, primul lucru pe care l-am simţit, auzind-o şi văzând-o pe această femeie văitându-se, a fost un fel de pumn-în-stomac. Sunt, ca probabil mulţi dintre noi, (şi) un român 'milos'. Povestea, spusă după toate regulile publicităţii melodramatice, reuşeşte, mă tem, să-l impresioneze pe orice... nepregătit.

Al doilea moment, tot visceral, a fost de furie. Aşa sunt eu, mă scot din sărite majoritatea cerşetorilor care mă abordează pe stradă, mai ales femeile cu prunci în braţe sau, vai mie! conform noii mode în Occident, oamenii care exploatează câte o-minune-de-căţel şi se milogesc, chipurile, pentru aceştia. Nu mă supără, totuşi, cei care fac câte (alt)ceva - distribuie ziare, te invită să cumperi flori sau seminţe sau linguri de lemn, ori cântă la vreun instrument. Aceştia sunt, oricum am lua-o, nişte prestatori-de-servicii (chiar dacă nesolicitate). Mai cu seamă dacă fac bine ceea ce fac, de exemplu dacă au talent şi depun efort muzical, îşi merită recompensa.

Preşedintele Duracell, sau singurătatea prostului de cursă lungă

[ Confesiunile unui monomaniac, episodul ţ ]

Traian Băsescu nu lasă să treacă o zi fără să ne dezamăgească. Poate că nu e foarte important, numeric vorbind, fiindcă prin "ne" înţeleg, aici, doar o mână de oameni  - de prieteni - care, fie din convingere, fie datorită deciziei (silnice) de a alege răul cel mai mic, l-am votat în ultima lui bătălie, cea cu Geoană. Însă, aşa cum am spus-o deja de prea multe ori, în ultimele mele postări, omul acesta fie s-a schimbat neaşteptat de mult, fie lasă - sub presiunea cine ştie căror evenimente care îi afectează personalitatea, sau cel puţin imaginea - să se vadă o faţă a lui pe care n-am fi bănuit-o atât de întunecată.

Let's do the maths, sau Colţul nespecialistului

Preşedintele Băsescu a reluat, zilele acestea, ideea concentraţiei extrem de mici pe care o va avea cianura în lacul de la RM. A repetat (ce-i drept, însoţindu-l cu hăhăitul propriu) chiar şi bancul pr-ist rmgc-ist despre cafeaua de dimineaţă care conţine, în celebrele ppm, mai mult HCN decât va conţine... soluţia din respectivul lac.

Haideţi să acceptăm că RMGC, ministerul român al mediului şi Băsescu au dreptate.

Şi haideţi să facem un calcul.

De la brotac la postac, sau despre calificarea la locul de muncă.

Mai întâi, despre brotaci: nu ştiu altora cum le sunt, dar mie, fără a-mi trezi interesul de a socializa prea mult cu ei, mi-s simpatici. Sunt mici, între verzuliu şi maroniu, locuiesc între apă şi frunze - în fine, sunt eco. Au ochi bulbucaţi de la natură, şi orăcăie din te miri ce. Sunt gălăgioşi, de la un moment dat iritanţi, dar tămbălăul lor are ceva de film italian cu familii mari adunate la masă, un iz de naturaleţe şi, în cele din urmă, de fericire.

Postacul are, desigur, unele asemănări cu brotacul. În primul rând, orăcăitul tuturor postacilor e monocord, aşa cum se cuvine în lumea batraciană. Aparent, e ceva mai mult decât obişnuitul ooooooac! pe care-l auzim pe lângă bălţi; postacii, aşa cum o sugerează şi numele, sunt (întrucâtva) alfabetizaţi, ei scriu, nu spun. Şi poate că e bine, fiindcă scripta manent, ceea ce ne ajută, spre exemplu, când citim comment-urile câte unui articol, să descoperim că, deşi numele semnatarilor (mai întotdeauna doar prenume, cât mai 'româneşti') sunt diferite, nu doar tematica şi argumentele coincid, ci şi, vai, stilul! care, nu-i aşa, c'est l'homme. E ca şi când am avea de-a face nu cu o armată, sumar antrenată, de postaci, ci cu un singur Mare Postac, Postacul Universal.

‘Sfântul’ Gabriel salvând tritonelul, sau despre neruşinare

N-am să scriu mult. Şi aşa, în ultima vreme, (v-)am scris prea destul. În plus, ştiu şi eu că o imagine face cât o mie de cuvinte. O aritmetică simplă îmi spune că două imagini echivalează cu un text destul de serios.

Mai întâi, iată un banner care te întâmpină la intrarea în Roşia Montană, oarecum la concurenţă cu unul al opozanţilor RMGC, privitor la Drumul Aurului:

Nu vi se înmoaie sufletul? Mie nu. Şi doar mă ştiţi cât sunt de iubitor de animăluţe (şi animăloaie: am fost topit după iapa Delia sau căţelul Greenpeace - parte a largului şeptel al lui Eugen David). M-am întrebat, mai degrabă, dacă pe lângă rampele (Doamne, Dumnezeule!) cu care se laudă, RMGC va construi şi adăposturi anti-dinamitare, iar apoi bărcuţe-pe-lacul-de-cianură, tot pentru tritonei.

Cu mai mult calm, despre RMGC

Ce m-o fi apucat? am stat să mă întreb, cu ceva mai mult echilibru şi ceva mai puţină grabă, în ultimele zile. Nu prea sunt, de felul meu, purtător-de-stindarde, luptător-pentru-diverse-cauze, mai cu seamă atunci când cauzele sunt practice, concrete, destul-de-imediate. Îmi stă în fire, da, prietenii şi cunoscuţii mei o ştiu, să pledez, fie ocazional, fie constant (dacă e vorba de lingvistică, filosofie etc.) pentru cutare sau cutare idee ori valoare ‘teoretică’; dar nu să militez... ba nici măcar să-mi dau, hotărât, cu părerea în dezbateri din domenii îndepărtate de ‚calificările’ mele.

Roşia Montană - evoluţii alarmante

Sunt consternat, în sensul cel mai puternic al cuvântului: pe de o parte surprins, şi cu un sentiment puternic de vinovăţie pentru a fi fost prins off-guard; pe de altă parte, dezamăgit şi incapabil de vreo reacţie raţională, cât-de-cât inteligentă, cel puţin deocamdată. Iarăşi, a nu ştiu câta oară, însă de data aceasta într-o ‚chestiune’ foarte importantă pentru mine, sunt dezgustat de România, de lucrurile incredibile, scandaloase care se pot produce în această ţară uitată de Dumnezeu (şi aceasta nu e vreo ‚acuzaţie’ la adresa fiinţei divine, care, câtă şi dacă o fi ea; e, dimpotrivă, aproape o constatare de tipul: asta merităm, asta avem).

Reunită într-o şedinţă cu caracter secret (fără respectarea procedurilor legale necesare, fără ordine de zi etc.), Comisia Naţională de Arhitectură a aprobat, săptămâna trecută, aşa-zisul „raport de cercetare arheologică preventivă” cu titlul Masivul Cârnic, Roşia Montană, România – proiectul minier Roşia Montană. Cu alte cuvinte, principalul obstacol în calea demarării proiectului RMGC, faptul că unul din masivele pe care exploatarea le-ar transforma (literalmente) în steril cu cianură, făcea parte dintr-o listă de monumente istorice de categorie A, a fost înlăturat. Aceasta fiindcă, de îndată după apariţia pomenitei aprobări, Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Alba a emis un certificat privitor la descărcarea de sarcină arheologică a pomenitului sit, iar ministrul Kelemen Hunor a contrasemnat şi, astfel, a oficializat/ legiferat această descărcare.

Sunt român, deci pot

Mi-e de mai multe ori ruşine. Ruşine că, la vârsta şi, vai, „lecturile” mele, mă mai pot consuma aşa. Ruşine că m-am amestecat într-o dimensiune a vieţii în care, zice-se, un „universitar” nu-şi bagă nasul. Şi, pentru prima oară după multă, foarte multă vreme, ruşine că sunt român. Ruşine pe care n-am simţit-o când, în Roma, hotelierii se uitau la noi, intelectualii de la Cluj, Bucureşti, Iaşi ş.a.m.d. ca şi când am fi fost capabili oricând să le furăm carpetele din hol, sau prosoapele din camere. Nici când, după ce adunaserăm cu greu banii de câte-o deplasare, le solicitam organizatorilor cutărui sau cutărui congres ştiinţific să ne scutească de taxa de participare. Fiindcă, în toate aceste ocazii, ştiam cum suntem şi că orice privire încărcată de bănuială sau dispreţ e nemeritată.

Dar mi-e ruşine profundă, ruşine tristă, ruşine de moarte acum, noaptea târziu, după (vai, Doamne!) o finală de Românii au talent în care votul popular a călcat în picioare mai multe revelaţii, spre a alege drept câştigător un rapper de doi lei (vechi, adică vreo cincime de ban nou). Şi vă rog să nu înţelegeţi că dispreţuiesc rap-ul; dimpotrivă. M-am bucurat, de-a lungul anilor, că avem un BUG, o La Familia, nişte Moromeţi şi, mai cu seamă, nişte Paraziţi. Înainte de aceştia, ‚vibrasem’ din adâncul sufletului cu americanii de la Public Enemy şi Tupac, prin Cypress Hill, Beastie Boys şi alţi „bolunzi”, până la Eminem. Dar americanii n-au făcut hip-hop despre măreţia-în-mizerie a naţiunii lor... şi, sincer să fiu, m-aş fi aşteptat la o asemenea aberaţie mult mai degrabă de la americani, decât de la ai noştri.

Demnitate

Cu riscul de a-i irita pe mulţi, pornesc din nou de la fotbal. Aseară, naţionala României a pierdut în Bosnia, după ce condusese la pauză cu un gol - minunată reuşită a lui Marica, însă nemeritată, zic eu, după jocul prestat de ai noştri. Deşi dăduse asigurări că, în cazul în care România îşi pierde şansele de calificare, îşi va da demisia, selecţionerul a spus că regretă, că este trist (în fine, o suită de sentimente care ne vor fi făcut, dacă nu pe toţi, măcar pe cei mai 'gospodine' din fire să îl compătimim, uman, sincer), dar că nu discută încă despre renunţarea la post. Vezi bine, chiar dacă infime, şanse 'matematice' (mi se pare incredibil ce sens pervertit a căpătat acest cuvânt, când e utilizat, în România, privitor la competiţiile sportive) la calificare ar mai fi.

Acest eveniment (desigur, insignifiant in the great scheme of the universe) m-a făcut să-mi reamintesc câteva scene din trecutul ceva mai îndepărtat: refuzul lui Piţurcă de a pleca de la naţională până nu-şi primea nu-ş ce bani - sumă frumuşică! - prevăzuţi în contract în caz de îndepărtare forţată; tămbălăul 'etic' iscat între acelaşi Piţi şi alte două modele româneşti ale moralei: Gigi Becali, apoi Mititelu; mai cu seamă, o scenă pe care nu mi-o pot şterge de pe retină, antrenorul Sorin Cîrţu izbind cu picioarele şi în cele din urmă spărgând 'geamul' băncii tehnice a unui stadion elveţian, totul transmis în direct în Champions League. Pentru ca, mă veţi ierta pentru aparenta indisciplină a gândului şi pentru saltul dintr-o extremă într-alta, să sfârşesc amintindu-mi un moment dureros al trecutului foarte apropiat: huiduielile din Parlamentul European la adresa unui deputat 'de la noi', care nu doar că a refuzat să-şi dea demisia, dar a ţinut să pozeze - pe, sper puţinele posturi media dispuse să-l mai asculte - în apărător al adevărului, român incomod şi de aceea calomniat etc.

Forza Napoli!

O ştiu: mulţi dintre cei care mai fac greşeala de a pierde, din când în când, câte un minut pe acest blog vor fi cum nu se poate mai dezamăgiţi de prezenta intervenţie – unii (cei mai mulţi, sper) fiindcă e vorba de fotbal, un domeniu, o recunosc, cam prea neserios în raport cu un titlu şi o tematică precum Aletheia! Energeia!; alţii, fiindcă, odată acceptată cumva această discuţie 'vulgară', mă vor găsi mărturisind un lucru şocant.

Ieri seară, după eliminarea Stelei din Europa Cup, în urma meciului cu Napoli, Ilie Năstase tuna şi fulgera împotriva nu-ştiu-cărui jucător (rapidist, se pare) care a recunoscut că, în cazul acestui meci, a ţinut cu echipa italiană. Ce monstruozitate! se lamenta fostul tenisman şi, o recunoaştem cu toţii, marele sportiv român, reclamând lipsa de solidaritate a acestui neam, invidia care ne întoarce pe unii împotriva altora etc. etc.

Pe de altă parte, cu prilejul flash-interview-urilor de după meci, reporterul PRO-TV îl întreba pe jucătorul italian de culoare Dumitru Cardoso (căruia toată presa de la noi îi spune, fireşte, Mitică...) dacă nu l-a durut inima să elimine o echipă românească; bun profesionist şi bine educat, acesta a spus că, da, fiind fiul unui român, simte un oarecare regret, dar pe teren trebuie să lupte pentru victoria echipei pentru care joacă. Un truism, veţi spune – însă, pare-se, un truism de noi încă neînţeles.

Ei bine, fraţi români şi surori românce, da, şi eu am ţinut cu Napoli!