Se afișează postările cu eticheta t(h)eoreticale. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta t(h)eoreticale. Afișați toate postările

marți, 29 noiembrie 2011

Occupy tot!

Recunosc din start că titlul acesta, atât de spectaculos, nu-mi aparţine. El i se datorează lui Mihnea Blidariu, solist al Lunii amare şi unul dintre protagoniştii ocupării, în numele Campaniei Salvaţi Roşia Montană, a hotelului Continental din Cluj. Întrebându-ne, ieri, unii pe alţii ce am face dacă ne-am trezi cu proiectul de modificare a Legii minelor - poate cea mai „cu dedicaţie”, anticonstituţională şi antidemocratică tentativă de legiferare din România post-’89 - în Parlament şi gata de aprobare, soluţia lui Mihnea a fost: la ceva atât de grav, tot cu un occupy trebuie răspuns. Occupy... ce? am întrebat eu atunci, la care răspunsul totodată plin de umor şi de îngrijorare-nedumerire a sunat aşa: nu ştiu, occupy... tot.

Adevărat, a fost o glumă, însă vă propun să zăbovim o clipă asupra sensului ei. De câtăva vreme, purtăm discuţii - până acum mai degrabă colocviale, decât sistematice - cu câţiva foşti excelenţi  studenţi de-ai mei, actualmente prieteni de la care am, adesea, enorm de învăţat, tocmai despre sensul mişcărilor de tip occupy, aparent atât de lipsite de sens (în sensul unor revendicări nete care, să reprezinte miza precisă a acţiunii şi odată cu satisfacerea cărora aceasta să poată înceta). Foarte ‚ardeleni’ (a se citi: aproape nemţi) în gândire, sau ca să nu-i etichetez atât de reducţionist, foarte obişnuiţi să judece atent şi deştept înainte de a face un lucru sau altul, oamenii despre care vă vorbesc aveau o problemă cu caracterul... magmatic, de solidarizare, cel puţin în aparenţă, un pic gregară al acestor mişcări. Şi, da, sunt de acord că, dacă vrem să demonetizăm Occupy!-urile, putem inventa o expresie de genul „Hipster’s Woodstock on Wall Street without music” şi o putem folosi fără a greşi foarte mult... fiindcă, fiind foarte multe şi amestecate lucruri deodată, un Occupy este şi ceea ce tocmai am spus.

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

A treia cale [dincolo de ‚slugi’ şi ‚stăpâni’]

Herrschaft und Knechtschaft [Hegel], Master and Servant [Depeche Mode :)], stăpân şi sclav  - iată o dualitate cu care, cel puţin în teorie, suntem obişnuiţi, însă pe care, ne spunem, nu o mai putem găsi instituită ca atare în nici o societate cu adevărat modernă. Şi poate că da, modernitatea societăţii noastre constă tocmai în a reuşi să îmbrace, oarecum, în catifea relaţiile de subordonare dintre oameni, să le regleze/ legifereze în aşa fel încât să nu ajungă niciodată la extrema unde unii deţin controlul complet asupra altora.



Mult mai dificil e, însă, să anticipăm/ reglăm comportamentul asumat (fie şi inconştient) al indivizilor - aşa încât să nu-i lăsăm să adopte, dinspre propria interioritate, una din cele două postúri.  Sau, cum din nefericire mi-a fost dat să văd de foarte multe ori în ultimele zile, pe amândouă deodată. Prima din aceste atitudini e una de slugărnicie faţă de o entitate ‚superioară’, de obicei absentă (un fel de deus otiosus care nu se coboară el însuşi la relaţia-cu-muritorii, ci rămâne intangibil, ba de multe ori chiar ne-numit). Cealaltă e, în cel mai bun caz, una de sfidare (cu aere de superioritate) faţă de... ceilalţi, faţă de ‚oamenii de rând’, ne-prinşi în cercul puterii din care, vezi-bine, sluga despre care tocmai am vorbit simte că face parte.

marți, 8 noiembrie 2011

Sfârşitul copilăriei / sau (re)începutul statului poliţienesc

M-am trezit la cinci dimineaţa, cu mult înainte să fie necesar, cu gura plină de-un gust acru-amar ca după o beţie, cu stomacul arzător în gât, cu un imens sentiment corporal că trebuie să vărs şi că n-am ce. Fiindcă voma aceasta nu-i digestivă, e morală - şi pentru prima oară în viaţa mea de... lingvist, cele două înţelesuri aparent  divergente ale acestui cuvânt, morala ca etică şi moralul ca stare de spirit, fac sens împreună-şi-din-aceeaşi-rădăcină în mintea mea.



marți, 25 octombrie 2011

Cei trei purcelAşi (sau despre cele trei capete ale balaurului... politic)

Sunt republican până în măduva oaselor, dar astăzi l-am regretat pe regele Mihai. I-am ascultat discursul aproape cu... reculegere, înseninat că mai aud şi cuvinte/ gânduri demne, coerente, fundamentale, pe lângă mizeriile cu care m-am obişnuit în Parlamentul nostru. Am avut impresia, eu, republicanul, că asist la adevăratul sfârşit al monarhiei - la punctul final al unei desfăşurări istorice care va muri odată cu acest bătrân de 90 de ani. Nu cred câtuşi de puţin în Radu Duda, fost actor-cântăreţ-al-cuplului-ceauşist şi, mai cu seamă, fost candidat la... preşedinţia ţării; nu cred că regalitatea mai poate fi vreodată reprezentată de către un om care a făcut aşa ceva.

Am simţit nevoia, eu, republicanul, să mă înclin ca în faţa unui ‚adversar’ (principial vorbind) căruia îi datorăm, ca om, ca bătrân plin de demnitate, ca reprezentant al unei importante perioade din istoria naţiunii, tot respectul nostru. Şi, mai cu seamă, m-am lăsat cuprins de o tristeţe adâncă gândindu-mă la ‚celelalte’ trei personaje ‚principale’ ale politicii-româneşti-înalte-a-zilei-de-azi.

miercuri, 28 septembrie 2011

Scurt tratat de(spre dez)informare / confesiunile unui monomaniac, 6

Proful, sau prietenul, sau colegul, sau cunoscutul, sau... inamicul nostru C. Vîlcu a luat-o 'pe ulei'. O fi fost el simpatic, sau util, sau interesant, sau enervant-dar-necesar cândva, însă astăzi, când ne 'freacă la cap' aproape zilnic cu Roşia lui Montană, chiar ne scoate din sărite. El şi soţia lui (unul mai 'public', cealaltă mai discret-organizaţional, dar poate mai eficient), două jucării stricate, merg ţinându-se de mână pe drumul îngust al pierzaniei-de-sine... şi nu mai ştiu gândi, vorbi despre nimic altceva decât prăpădita asta de localitate şi prăpăditul ăla de aur.

Am mai spus-o, prieteni, ştiu îngrijorarea celor cărora le-am fost sau le mai suntem dragi - îngrijorare cu atât mai serioasă, cu cât apropierea sufletească era, sau este încă, mai mare. Şi obiect al acestei îngrijorări nu e, vă rog să mă credeţi, doar familia Vîlcu (extinsă la fraţi, surori, nepoţi, nepoate, căţei, pisici etc.), ci sunt taaare mulţi oameni prinşi în acelaşi carusel al revoltei, disperării, speranţei, şi mai ales al temerii de ridicol, de prea-mult, de, iată, prea-desul-şi-prea-adâncul amestec, întotdeauna supărător, în vieţile celorlalţi.

Încerc să ofer aici, pe atât de scurt pe cât sunt în stare, o motivaţie a acestui comportament (o enumerare de circumstanţe atenuante), mărturisindu-mi speranţa că ea, motivaţia, poate funcţiona şi ca o - a nu ştiu câta - smerită cerere-de-scuze către cei pe care i-am, şi încă îi mai deranjăm.

sâmbătă, 17 septembrie 2011

Let's do the maths, sau Colţul nespecialistului

Preşedintele Băsescu a reluat, zilele acestea, ideea concentraţiei extrem de mici pe care o va avea cianura în lacul de la RM. A repetat (ce-i drept, însoţindu-l cu hăhăitul propriu) chiar şi bancul pr-ist rmgc-ist despre cafeaua de dimineaţă care conţine, în celebrele ppm, mai mult HCN decât va conţine... soluţia din respectivul lac.

Haideţi să acceptăm că RMGC, ministerul român al mediului şi Băsescu au dreptate.

Şi haideţi să facem un calcul.

duminică, 11 septembrie 2011

Urgenţă? Asediu? Necesitate? - excurs despre starea naţiunii

Societatea civilă e slabă în România - iată un truism. Unde nu e societate civilă, democraţie taaaare greu poa’ să fie - iată un altul. Lucrul care, însă, ni se spune mai puţin (pe la lecţiile, unele bine intenţionate, altele pur propagandistice, de ‚educaţie civică’ pe care le primim de pe la directorii - mai ales politicieni - de conştiinţă) e că atitudinea instituţioinală a unui stat faţă de propria-i (actuală, dar şi potenţială) societate civilă ar trebui să fie socotită unul dintre indicatorii cei mai importanţi ai nivelului de trai. Fiindcă traiul, sper că sunteţi de acord cu asta, nu e doar material.

vineri, 26 august 2011

Confesiunile unui monomaniac, 2 / Ce e cultura?


Dedicaţie:
baciului derevlean şi celui mircean,
sau, spunând lucrurilor mai pe nume, congenerilor Valentin şi Ovidiu,
cu autentic spirit mioritico-depresiv

Hotărât lucru, nu mi-e bine. Deja citesc, pe Facebook, conversaţii parţial îngrijorate, mai mult miştocare, despre Vîlcu, proful de lingvistică, izbit vara asta de dileală. Aştept momentul când, văzându-mă venind spre ei prin oraş, oamenii vor începe să traverseze, de teamă să nu-i întreb dacă au semnat petiţia pentru Roşia Montană.

Hotărât lucru, bine nu mi-i. Nu doar din punctul de vedere mai-sus-menţionat, al ‚imaginii’ (a om normal-la-cap n-am prea arătat eu vreodată); ci, da, o recunosc, mă simt aiurea, înfuriat, poate chiar un pic înrăit pe dinăuntru de luptele (surde) din ultimele săptămâni. Ştiam, fireşte, toate aceste... mizerii despre lume, mai cu seamă despre ţărişoara noastră, dar acum mi le-am amintit pe toate, într-un fel de distilat, deloc subtil, de amărăciune.

A treia oară zic: bine, hotărât, n-are cum îmi fi, în lumea asta economico-politică, mie, care mă declar din nou, şi nu cu orgoliu, ci dimpotrivă, ca şi când aş avea un fel de râie incurabilă (şi un extaz al mâncărimii-scărpinatului) om-de-cultură. Orgolios aş fi atunci când m-aş declara, cu de-la-mine-putere, şi om de spirit; asta, fireşte, e cea mai înaltă calitate la care simt că aş putea aspira; dar nu sunt cel îndreptăţit să mi-o judece.

Cu ‚cultura’, însă, mă simt în continuare obligat să mă ocup, şi, iată, încerc (dar aşa, ca într-o zi lâncedă de vară) un răspuns la întrebarea, veche de când lumea, sau măcar Occidentul, ce-o mai fi şi ea? Şi, fireşte, ceva mai încolo voi relua şi nişte idei/ definiţii mai clasice, ale unora mult mai deştepţi şi grei decât mine, însă deocamdată simt nevoia să repet ceea ce, uneori, le spun studenţilor mei.

miercuri, 24 august 2011

Confesiunile unui monomaniac, 1 / The Reason of Lost Causes



0. Mai întâi: cel puţin pentru o vreme, postările mele legate (direct sau, ca aceasta, indirect) de Roşia Montană vor purta titlul pe care îl vedeţi mai sus. E un semn că sunt, atât cât se poate, conştient de efectele neplăcute pe care le poate suscita o persoană ce vorbeşte tot timpul despre acelaşi lucru, oricât de ‚la ordinea zilei’ ar fi acesta.

1. Apoi: ţin să-mi reprecizez opinia - pe care voi încerca s-o motivez azi - potrivit căreia, pe lângă a constitui o stare-concretă-de-fapt(e), problema Roşiei e extrem de simptomatică dintr-o sumedenie de alte perspective - în primul rând, din cred eu, sub raport moral.

luni, 25 aprilie 2011

3: despre ek-staze, şi nu numai

- din seria privitoare la natura(litatea) fotografiei -

Revin, cu o a treia intervenţie; iar cum fascinaţia pentru acest subiect deschis de Gabi e departe de a (mi) se disipa, mă tem că vor mai fi multe, şi – dacă nu cumva deja de pe-acum – de la un moment dat obositoare. E motivul pentru care îi chem, din nou, şi pe alţii să mi/ ni se alăture, dacă nu în obsesia însăşi (în fandacsia deja 'virată' către ipohondrie), în discuţie. Asta şi fiindcă eu ştiu de-demult, şi simt deja, cât de de-balansate vor deveni ideile pe măsură ce mă veţi lăsa să le dezvolt de-unul-singur, sau aproape aşa. Am o evidentă deformaţie 'profesională' (sau poate una spirituală, care s-a manifestat, doar, în alegerea profesiei?): gândesc aproape exclusiv ca un semiotician. Ceea ce pot eu spune despre fotografie este, probabil, corect – dar numai din acest unghi. Orice altă viziune, aşadar, ar fi pentru prezenta dezbatere ca apa pentru ceea ce riscă să se transforme în deşert.

duminică, 24 aprilie 2011

Privind peste gard (despre noua Constituţie a Ungariei)

Capra vecinului e bolnavă; ce e mai grav, e că vecinul nu-şi dă seama cât de vinovat e el însuşi pentru răul caprei, fiindcă i-a dat să mănânce sticksuri, pufuleţi şi alte junk foods, în loc de iarbă şi buruieni ‚cinstite’. Ba chiar pare – vecinul – să ia actuala aparenţă, oarecum înfoiată (balonată?) a caprei drept semn bun, de creştere organică.

Ungurii sunt mai fraieri decât noi (de când aşteptăm, unii, să spunem asta despre orice alt popor sud-estic!). Era să fiu măgar şi să scriu: mai proşti, dar mă gândesc că fraiereala e temporară şi am speranţa că ungurii se vor trezi – asta, fireşte, după ce vor trage nişte ponoase şi-şi vor da, treptat, seama în ce direcţie au început să se-ndrepte.

marți, 19 aprilie 2011

Some fresh(er) air

(despre natura fotografiei, 2)

Théodore Géricault, Le Derby d'Epsom (1821)
Mai întâi, despre ce mă sperie (nu foarte tare, fireşte): 1. că, din câte îmi dau seama, Gabi şi cu mine (şi probabil mulţi dintre cititori/ potenţialii alţi participanţi la discuţie) gândim în foarte mare măsură similar; o polemică, aşadar, nu prea are cum să se nască, asta chiar dacă, de dragul retoricii (de amorul artei?) vom încerca să simulăm una; 2. că fotografia, într-adevăr, este aseptică (şi nu mă gândisem la asta); 3. că, am impresia, semiotica pe care am învăţat-o şi am desfăşurat-o cu toţii este (în ciuda unor profesori altfel încântători, cum ar fi, spre exemplu, Eco) nu insuficientă, ci din-start-prost-plasată pentru a rezolva problemele care ne preocupă acum.
Încerc să caut soluţii celor două spaime de la coadă, prima ţinând, realmente, de capacitatea noastră de a ne face nu doar înţeleşi (în urma unui efort asumat), ci şi citiţi – cu 'cât-de-câtă' plăcere.

duminică, 17 aprilie 2011

Scepticism

(despre natura fotografiei, 1)

Un fost student, azi bun prieten şi întru eternitate :), cred, excelent semiotician (e vorba de Gabi, aveţi link-ul spre blogul lui aici, în stânga) lansa, acum câteva zile, pe Facebook, o provocare: le cerea tuturor celor care se simt, din când în când, cu mai mare ori mai mică acuitate hermeneuţi să îl ajute a re-interpreta o mică propoziţie pe care o scrisese, cu ani în urmă, de mână în marginea unei foi de hârtie şi a unui text. Ea suna cum se vede mai jos:

Natura nu îşi face ea singură fotografii.

Încă din momentul aruncării acestei idei înspre o discuţie-pe-Net, m-am simţit foarte incitat. I-am mai cerut provocatorului nişte lămuriri şi amânunte, apoi au început să mi se contureze în minte atâtea idei, sau poate mai corect spus atâtea obsesii, că, sunt convins, va trebui să scriu aici mai multe texte. Cel de azi e cel mai rece, filosoficeşte vorbind; se vrea un exerciţiu de scepticism riguros-sănătos, cam ca (neapărat mutatis mutandis!) faimoasele Critici kantiene. Următorul sau următoarele, câte or fi, au să sune, presupun, ceva mai uman...

luni, 13 septembrie 2010

(de) Sade, Denice - sau, a nu ştiu cîta oară, despre limită


O foarte dragă prietenă îmi scrie (pe Facebook), printre altele:

... language might be our way to freedom, to understanding and to misunderstanding (which is the proper creative force of understanding - I mean its own negativity). But what if - and I am almost sure such things exist - we have other ways of signifying and which instead of granting us freedom they block us?

... je crois que surtout le corps est notre première modalité de signifier et de saisir des significations - et là - c'est la phénoménologue qui perdure encore en moi, meme si avec beaucoup de doutes ce dernier temps sur ce statut ... le corps ... parce que c'est le recueuil de nos sensations, des perceptions, de la kinesthesie. Et le langage vient après. Ce n'est pas une question de fondamentalisme ou de choisir quelque Grund originaire. Je problématise, c'est tout. Le corps enchaine. Il signifie et enchaine; il bloque, il nous permet des choses, c'est notre veritable "Haus des Seins", mais je dirais que la liberté finit en lui. Elle commence ailleurs, mais elle finit dans le corps. N'oublie pas, j'existentialise là, je ne fais pas (forcemment) de la phénoménologie. 




duminică, 12 septembrie 2010

Punct! (la răscruce de Vîntu)

Cu vreo cîţiva ani în urmă, cînd postul Realitatea TV îşi începea activitatea, le mărturiseam studenţilor mei de pe la lingvistică şi, mai ales, semiotică, faptul că o atare denumire mi se pare fie naivă, fie pentru naivi - la începutul secolului XXI, adică la ceva vreme după ce am înţeles, aceia dintre noi ceva mai lucizi, cel puţin, că orice 'fapt brut' ne apare ca atare doar fiindcă 1. probabil, o strategie oarecare de discurs şi/ sau semnificare îl susţine 'dindărăt' sau de-dedesubt şi 2. n-am fost destul de atenţi, sau n-am săpat destul de adînc. Să denumeşti o televiziune, ba chiar un trust de media, Realitatea mi se părea încă de pe atunci fie o tară post-comunistă încă nerezolvată, fie pur şi simplu o făţărnicie.

vineri, 13 august 2010

Căsuţa albă

[Aceasta e, după părerea mea, cea mai importantă - şi, în orice caz, cea mai serioasă - dintre postările ce poartă, aici, eticheta 'politic-oase'; sper, chiar, să transform ideea oarecum neclară pe care o am acum într-una îndeajuns de simplă, eficientă şi fermă ca să devină o cauză, să-şi desfăşoare 'destinul' (un cuvînt, sper, nu inacceptabil de mare) separat.

Pentru aceasta e nevoie, însă, de o reală dezbatere, mai ales în ce priveşte certele şi posibilele aspecte negative ale iniţiativei propuse aici - unele dintre acestea deja clar vizibile, altele pentru descoperirea/ preconizarea cărora este nevoie de mult mai multe şi mult mai atente minţi.

În măsura în care această discuţie se va declanşa, ea va fi mutată pe un site separat. În orice caz, intenţia mea este de a lansa 'ideea principală', cît de curînd, sub formă de cauză pe Facebook - deocamdată.]

miercuri, 21 iulie 2010

Nebunéle

Sunt un tip căruia, cunoscuţii mei o ştiu, căldura îi 'cauzează'. Mergînd de la simpla, dar constanta, ameţeală, trecînd prin dureri sfredelitoare de cap şi pînă la o stare generală de rău, atingînd aşadar diverse stadii sau nivele, această 'cauzare' poate fi pusă şi la originea rîndurilor care urmează. Cei de la Milli Vanilli spuneau: blame it on the rain; cititorii mei vor putea pune totul în seama căldurii; fiindcă, nu încape nici o îndoială, viziunea asupra lumii pe care mă pregătesc a v-o expune, mai mult, propune acum este întrucîtva nebunească. Este, ca să zic aşa, o 'nebunea'.

Mă preocupă în continuare distincţia între spaţiul ca extensie ('mărime', distanţă) şi spaţiul ca direcţie (orientare, sens) – o distincţie la care m-am referit, însă nu atît de direct, şi în cadrul ultimei postări de aici. Principala diferenţă între aceste moduri de a defini/ înţelege spaţialitatea ar fi, în opinia mea, următoarea: extensia nu solicită o 'origine', în schimb direcţia da. Extensia e presupusă ca fiind (după măsurare şi confirmare) aceeaşi între punctele A şi B, ca şi între A' şi B', cu alte cuvinte omogenă indiferent de termenii pe care îi leagă (ca "distanţă între") sau de substanţa în care se exprimă (ca 'lungime, lăţime şi înălţime'). Un cub de piatră cu latura de 1 metru are acelaşi volum ca şi un cub de aer cu aceeaşi latură; cu alte cuvinte, extensia este însăşi forma canonică a uniformităţii. Or, dimpotrivă, orientarea, dat fiind că solicită raportarea la cel puţin o origine, scoate spaţiul din uniformitate. Cu un cuvînt doar în aparenţă pretenţios, spaţiul se topologizează prin origine-şi-orientare: se umple de loc(uri).

sâmbătă, 3 iulie 2010

Time for order!



"With regard to time, our feeling of duration or of the lapse of time is notoriously an unsafe guide as to the time that has elapsed by the clock. Times when we are bored or suffering pain pass slowly, times when we are agreeably occupied pass quickly, and times when we are sleeping pass almost as if they did not exist. Thus, in so far as time is constituted by duration, there is the same necessity for distinguishing a public and a private time as there was in the case of space. But in so far as time consists in an order of before and after, there is no need to make such a distinction; the time-order which events seem to have is, so far as we can see, the same as the time-order which they do have. At any rate no reason can be given for supposing that the two orders are not the same. The same is usually true of space: if a regiment of men are marching along a road, the shape of the regiment will look different from different points of view, but the men will appear arranged in the same order from all points of view. Hence we regard the order as true also in physical space, whereas the shape is only supposed to correspond to the physical space so far as is required for the preservation of the order." [Bertrand Russell – The Problems of Philosophy , cap. 3, p. 20]