Dintre toate numele inventate pentru ministrul (Tu, Dorel!)
Toader, cel mai drag, deşi nu simpatic, mi-e "Gudurel". Fiindcă de la
un judecător, mai mult, un universitar cu experienţa şi, vai! anvergura/
prestigiul (până la proba contrarie, ale) dumnealui, te-ai aştepta, fireşte, la
competenţă profesională... însă, în primul rând, la ţinută morală. Nu de alta,
dar unui profesor îi ceri, pe lângă cunoaşterea "materiei", s-o şi ştie
da mai departe; de la un medic te-aştepţi nu doar să cunoască bolile, ci chiar
să te facă bine. Magistratul, în aceeaşi logică, trebuie nu doar să peroreze
despre, ci să producă dreptate.
Se pare, însă, că acestui personaj nu i-a fost suficientă
poziţia, altfel flatantă, de Rector al uneia dintre cele patru mari (şi vechi)
Universităţi ale ţării. Gâdâlat pe burta orgoliului personal/ profesional, el
s-a pus, "cu arme şi bagaje", în slujba unei liote de (preferând
cuvintele tehnice ale Laurei-Codruţa Kövesi în locul celui politicianist folosit
de către Klaus Iohannis) infractori/ condamnaţi. Problema lui Toader e, însă,
că nu are, în lichelism, anvergura (trebuie s-o recunoaştem: incredibilă. a)
unor Iordache, Nicolae, Nicolicea. Toader e prea moale + păstrează o brumă de bună creştere şi/
sau raţionalitate, care acţionează ca o frână. Rezultatul, deocamdată, e un
ministru cu creieru-n două luntri (ce-i drept, mai mult în cea
antenist-retevistă), incapabil să facă lucrurile, la urma-urmelor simple,
pentru care a fost ridicat & pus acolo unde e.
Ridicolul situaţiei, ca şi al acestui om, e că de lupta lui
interioară (una, propriu-zis, între propriile moliciune vs. megalomanie) depind foarte multe lucruri - şi nu
într-o perspectivă, ştiu eu, istorică, ci chiar acum, pe termen extrem de
scurt. Cum am mai spus-o, şi îmi cer scuze c-o repet, România din aceste zile e
ca o încăpere plină de gaz inflamabil, iar Toader, personal, ţine în mâini cea
mai funcţională şi pregătită cutie de chibrituri.
"Maestru" (de-a dreptul adormitor) al
tergiversării, el a reuşit până acum să
se strecoare, neasumându-şi absolut nimic - asistând, de pildă, la măcelărirea
în Comisia Iordache a Codului Penal şi mărginindu-se să spună 1) că nu de la el
şi ministerul lui vin ideile şi 2) că ele, nefiind definitive, nu merită (ce
vorbesc eu aici? nu trebuie, trebuie să nu fie) discutate. Moale ca o cârpă
fină, cu acribie la marginea obsesiei, a lustruit mecanismele Puterii fără să
observe că se îmbibă el însuşi de ulei - paradoxal: tehnic, dar rânced. În
scurte momente, nu cu de la sine putere, ci împuns de Dragnea, tras de Dăncilă,
scuturat la Antene, a devenit şi băţos, trecând la declaraţii totodată
belicoase şi (din punct de vedere profesional) riscante, ca atunci când, din
Japonia, spunea că lucrurile în ce priveşte Parchetele sunt clare şi nu mai are
nevoie de nici un fel de inspecţie sau raport. Pentru ca apoi, când întreaga
opinie publică aştepta cu sufletul la gură un gest mare, să se dezumfle iar, să
amâne iar, s-o şteargă... hoţeşte fără a răspunde vreunei întrebări.
...
Azi e miercuri. Mâine, joi, enorm (deşi, desigur, nefiresc)
de mulţi oameni vor sta, dacă nu cu ochii ţintiţi, măcar cu urechile atent
ciulite la noua declaraţie-de-presă a ministrului. Nu, vorba aia, cu titlu
informativ, într-o doară, să ştie şi ei cum e cu Kövesi. Nu; ci cu scopul practic
de a afla dacă explodează, în sfârşit, mămăliga - dacă începe sau nu acea mişcare
de stradă care fie să măture odată actuala Putere, fie, în cazul în care e
învinsă, să consemneze în termeni indubitabili prăbuşirea României.
Suntem o naţiune ciudată; am înghiţit decenii de comunism
(la final, nu doar cu Securitate, ci şi cu foamete şi frig generalizate), până
a trebuit apărat un preot maghiar din Timişoara; am acceptat fără crâcnire, la ultima
criză financiară, tăierea cu un sfert a veniturilor, dar nu jignirea lansată de
preşedinte la adresa unui medic de urgenţă; l-am fi ales, fără discuţie, pe
Ponta şef al statului, dacă el nu patrona o încercare superfluă de manipulare a
scrutinului din Diaspora. Suntem, repet asta, o naţiune ciudată, poate chiar
sentimentaloid-manipulabilo-iraţională. Decidenţii actualei Puteri ştiu toate
aceste lucruri, au folosit din plin această trăsătură caracterială. Ce mi se
pare incredibil, e că ei nu-şi dau sau nu ţin seama, în continuare, că ea a
avut şi, pesemne, mai are două tăişuri.
Scânteia Revoluţiei (dinadins scriu ambele cuvinte cu
majusculă, în cel mai bun stil "comunist"), paradoxal, nu e la
potenţialii revoluţionari. Dar asta nu înseamnă, câtuşi de puţin, că n-ar
exista sute de mii, poate milioane, care (de-abia) o aşteaptă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu