Nu uit. N-am uitat că simbolul, sau măcar declanşatorul
furiei de la Revoluţia română, Tökes Laszló, a devenit între timp un personaj mai
degrabă negativ. Nici că Arafat, "stindardul" primelor ieşiri
anti-Băsescu din 2012, s-a integrat ulterior aproape perfect în sistemul care a
permis catastrofa de la #Colectiv . Cu atât mai puţin, că Iohannis, ajuns preşedinte nu prin
(sau nu doar prin) calităţi personale ori efortul şi credibilitatea
"noului" PNL, ci după ieşirea noastră în stradă şi campania
cetăţenească de după îngreunarea votului în Diaspora... Klaus Iohannis, zic, a
numit-o pe Viorica Dăncilă în fruntea celui de-al treilea guvern PSD-ALDE.
Afirm, aşadar: oricât de mult ar părea în unele momente,
nici eu, nici prietenii mei "activişti" nu sunt(em) imbecili sau
neinformaţi. Şi spun asta nu de grija onoarei noastre "nereperate",
ci pentru că să fim consideraţi astfel ar duce la o evaluare greşită a şanselor/
puterii taberelor politice din România, care, iată, se aşază iar faţă în faţă
pentru o bătălie şi dură, şi crucială.
Aşa, acum putem reveni la Kövesi. Sunt semiotician de
meserie: credeţi-mă, ştiu ce e acela un simbol. Şi nu e chiar ceea ce multor
oameni, idealişti din născare şi prin fire, le-ar plăcea să creadă. Un simbol
nu creşte exclusiv prin calităţi intrinseci şi, mai ales, fiind prins în
ţesătura unor mize întotdeauna local-istorice, va avea o validitate limitată în
spaţiu şi timp.
"Bătălia pro-contra LCK nu mai e, de multă vreme deja,
una în jurul unei realităţi, ci e o luptă de imagine", spun mulţi dintre
prietenii şi colegii mei, vrând prin aceasta să atragă atenţia că persoana
vizată are marile (şi, probabil, acum sau cândva, periculoasele) ei neajunsuri.
Soluţia aceloraşi prieteni? Retragerea din luptă, pentru că ea nu se poartă pe
stări concrete de fapte, ci pe (perdele de) fum.
În replică, eu spun: deşi, personal, detest până la dezgust
drapelele (mai ales când în numele lor se atentează la demnitatea şi/ sau
libertatea indivizilor), deşi ştiu toate lucrurile îndeobşte cunoscute despre
persoana LCK, aleg să fac din ea simbolul/
steagul 'sus' al zilelor, săptămânilor, lunilor care, azi mi-e mai clar ca
oricând, cu siguranţă urmează.
Aşa că, măi, pesedist-aldiştilor şi dragi #rezist -enţi, iată
declaraţia mea oficială:
"Pentru" (sau "alături de") Laura-Codruţa, mor cu
Puterea de gât.
Sunteţi trişti că imaginea/ eticheta contează mai mult decât
conţinutul, vă exasperează transformarea lumii în, eu ştiu,
"simulacru" şi alte alea? Get
real. Deschideţi ochii, contemplaţi condiţiile şi tacticile bătăliei şi
înţelegeţi că pierdeţi. Pierdem. Că, din prea multă înţelepciune-clarviziune,
nu vă puteţi angaja, asta este.
Dar lăsaţi-mă, în amarul meu, lăsaţi-ne, în furia şi pentru
şansele noastre (nu mari, dar - truism! - dacă renunţăm, inexistente), să ne
ridicăm steagul şi să ieşim. Nu-mi plac drapelele, dar ştiu că având unul în
mână e mai uşor să te ridici şi mult mai greu să cazi definitiv.
Bătălia - o recunosc, de imagine - care se duce azi, dacă
vreţi bătălia simbolică, îngroaşă trăsăturile de fiecare parte (a baricadelor),
caricaturizează voit sau inconştient, "manipulează" adevărul
gol-goluţ. Dar credeam, prieteni, că sunteţi capabili să faceţi diferenţa între
domeniul cunoaşterii şi cel al voinţei, dintre examinarea lucidă a
trecutului-până-la-prezent şi facerea
viitorului. Dacă rămâneţi captivi în primul (e drept, foarte gentlemanly) domeniu, am o veste
proastă: adversarii noştri de facto nu fac diferenţa (fiecare dintre cei
importanţi minte, manipulează, distruge fără să clipească măcar), şi asta în
concret îi ajută foarte mult. Ca dovadă, suntem pe cale de a fi striviţi.
Aşa că, pana mea, eu
sunt cu Codruţa, gata să crăp alături de ea mai degrabă decât să triumf
alături de (sau asociat fie şi cât negru sub unghie cu) Dragnea şi tot restul. Nu
ştiu în cât de mare măsură mai e permisibilă o glumă la cât de cruntă e
situaţia, dar zic: Codruţa nu îşi mai
aparţine, e (doar) un stindard. Şi (chiar) dacă vouă vi se fâlfâie, eu o
să-l flutur.
E o tensiune în aer, de cu greu mai poate oricine (dintre
cei lucizi) respira. E o aşteptare încordată şi furioasă, ca-ntr-un spaţiu
închis plin cu gaz inflamabil. Prim-ministresa noastră (scuze pentru
impoliteţe, dar am căutat "înăuntru-mi" şi n-am găsit nici o brumă de
respect pentru personaj) l-a chemat pe Gudurel Toader de-a dreptul din Japonia.
Cică ăla are chibritul.
Go ahead, make my day.
Light it.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu